Ce au in comun Nicolae si Elena Ceausescu, Sergiu Nicolaescu, negresele goale, chinezii, craniile de om, steagurile cu stema comunista ori sovietiva, soldatii rusi si Ion Iliescu? Toate sunt “personaje” in opera artistului naiv Ion Barladeanu.
Dar in ce masura putem vorbi despe o “opera de arta” in cazul creatiilor acestui artist naiv, privat de o cultura artistica adecvata?
Nelson Goodman, filozof si critic de arta de talie internationala, sustine ca intrebarea corecta in filozofia artei nu se refera la “ce anume” face dintr-un obiect oarecare o opera de arta, ci “cand” devine un obiect o opera de arta. In opinia filozofului englez un obiect nu este o opera de arta in virtutea unei proprietati deosebite pe care o poseda, ci mai degraba felului in care este folosit, semnificatiei care i se acorda. Altfel spus obiectul pentru a deveni opera de arta nu trebuie sa detina intrinsec niste calitati deosebite, ci trebuie sa functioneze ca un simbol, intr-un anumit context.
Exemplul pe care-l gaseste Goodman pentru a-si sustine opinia este sugestiv: “un Rembrandt poate fi o opera de arta intr-un muzeu, dar nu daca este folosit pentru a inlocui un geam spart!”.
Creatiile lui Ion Barladeanu sunt cu siguranta dependente de un context istoric, social si cultural bine determinate. Este vorba despre “Epoca de Aur” a comunismului din Romania, dominata de figura conducatorului “mult iubit”, Nicolae Ceausescu. Forta creatiilor artistului consta intr-o ironie critica, subversiva, la adresa unui regim in care cenzura si politia politica vegheau la orice derapaj de la doctrina comunista. Curajul de a-l ridiculiza pe “cel mai iubit fiu al poporului” in ipostaze care mai de care mai caraghioase: pacient la spitalul de nebuni, umbland doar in lenjerie intima pe strada, adorat de negrese goale in dansuri ritualice, tabloul cu chipul sau folosit drept loc de urinat etc., era aproape de neconceput in perioada de dinainte de ’89. Marturie sta chiar lipsa unor altor astfel de creatii “underground” din acea vreme, care sa atenteze in vreun fel la “cultul” personalitatii dictatorului comunist.
Plecand de la aceeasi intrebare a lui Nelson Goodman “Cand este arta?”, vom incerca sa definim si curentul pop-art, in care s-ar incadra creatiile artistului roman (fara ca el s-o stie).
Pop-art-ul a aparut in anii 60-70 in America si Anglia, intr-un context economic dominat de consumerism si unde cultura de masa devenise un fenomen dominant. Curentul s-a manifestat ca o reactie la arta abstracta si orice alte forme de arta de avangarda, la moda in acea vreme. Era o perioada de deschidere, de liberate, marcata de inceputul schimbarii de mentalitate si de inovarea cailor de exprimare artistic. Se renunta astfel la modalitatile mai serioase de a picta, apelandu-se in schimb la tehnici de producere in masa a creatiilor artistice, tema dominanta fiind cultura de masa si consumerismul.
Iar consumerismul nu este vazut ca un lucru rau, ci din contra, el este perceput ca fiind elementul ce ne uneste si pe care il avem cu totii in comun. Trebuie sa avem in vedere si faptul ca in anii aparitiei acestui curent America si Anglia se aflau la apogeul dezvoltarii economice, iar nivelul de trai ridicat le permitea sa ignore frivolitatile unui astfel de concept.
Pop-art-ul s-a dezvoltat asadar intr-un anumit context economic, in societatea de consum. In ceea ce priveste Romania, in anii ’60-‘70 curentul in arta romaneasca era “realismul socialist”. Totul era aliniat standardelor impuse de societatea socialista. Un artist de felul lui Ion Barladeanu era inrolat, indoctrinat cu “realitatea socialista” si s-ar fi ocupat probabil de prezervarea si augmentarea celui mai important “brand” din perioada comunista: imaginea conducatorului.
Revenind la intrebarea lui Goodman “cand este arta?” vom trece in revista cateva dintre caracteristicile esentiale care fac dintr-un obiect o opera de arta. Prima conditie ar fi ca obiectul sa indeplineasca o functie simbolica, definita prin intermediul unei teorii generale a simbolurilor. Goodman indentifica cinci simtome ale caracterului estetic, care functioneaza ca niste indicii: densitatea sintactica (cand diferentele cele mai fine ar constitui o diferenta intre simboluri), densitatea semantica (manifestata prin procurarea anumitor simboluri pentru lucruri care s-ar distrage prin diferentele cele mai fine), plenitudinea relativa ori saturatia (manifestata cand un numar comparative ridicat de aspecte ale unui simbol devin semnificative), exemplificarea (manifestata cand un simbol ar simboliza un esantion de proprietati pe care le-ar poseda literalmente sau simbolic), respectiv referinta multipla si complexa (manifestata cand un simbol ar manifesta mai multe functii referential integrate si aflate in interactiune directa si mediata). In aceste conditii felul in care ar functiona un obiect ca opera de arta ar putea explica felul in care acesta ar contribui la formarea unei viziuni asupra lumii, respectiv felul in care s-ar putea creea o lume.
Arta ar putea fi vazuta si ca o modalitate de descoperire, creare si largire a cunoasterii. Ea poate functiona ca “instrument de invatare” datorita puterii sale de mediere a informatiei, fara sa-si faca intotdeauna un scop din asta (coincidental).
Largirea intelegerii tine de imbunatatirea cunostintelor despre lume prin intermediul artei, mai curand decat testarea corespondentei dintre dintre unitatea formei si a continutului in arta si lumea reala pe care o experimentam. Arta poate ilumina un anumit gen de experienta prin determinarea sensibilizarii si constientizarii diferitelor situatii experimentale. Altfel spus putem invata din fapte de imaginatie, din experimente mentale, cat si din situatii contrafactuale, din experiente directe si marturii (se face apel la imaginatie, constructie fictionala dar si la intrebuintarea cunostintelor). Pe de alta parte “arta ca mesaj” poate foarte usor sa se transforme in propaganda, atunci cand este promovat abil un punct de vedere. Goodman apreciaza insa ca educatia artistica ne salveaza, ea asigurand o intelegere reflexiva a credintelor. Si este cert ca largirea intelegerii si cunoasterea prin intermediul artei sunt mai bine vazute decat tratarea artei doar ca “entertainment”(divertisment) sau “expresie a emotiilor”.
Demersul artistic, in viziunea lui Goodman, este inteles asadar ca o forma de de investigare si adecvare, de traire, identificare si situare a omului intr-o lume care tinde sa se creeze permanent.
Creatiile lui Ion Barladeanu raspund de minune exigentelor unei interpretari de tip simbolistic, avand totodata forta unei veritabile „marturii” despre perioada totalitarista, filtrata de ochiul fin si plin de umor al artistului.
Conceptia artistica a lui Barladeanu este opusa tabu-urilor din societatea comunista si se sprijina pe sursele imediate de inspiratie, pe elementele obisnuite si usor de recunoscut de oricine din societatea romaneasca. Dar toate aceste elemente creeaza o atmosfera specifica din care nu lipseste umorul, declansat de amestecul paradoxal de elemente completamente diferite, care descriu intr-o oarecare masura posibilitatea realului, dar si a imaginarului.
Artistul a inceput cu desene BD, a trecut apoi la un fel de suprarealism pop excentric, unde mixa desenul cu elemente de coalaj. Dar apoi creatiile sale au devenit mai sintetice si mai simple. Maturizarea tarzie a artistului naiv a insemnat folosirea exclusiva a colajelor din reviste si ziare, intr-o maniera mai simpla, minimalista chiar, daca ne pozitionam fata de perioada suprarealista.
Desi nu toate tablourile lui Ion Barladeanu au incarcatura politica, artistul a aratat o atentie predilecta fata de simbolurile comuniste: dictatorul, insemnele oficiale, tarile “infratite”, sloganurile comuniste etc. si nu a ratat nicio ocazie de a arunca in aer imaginea oficiala. Asa cum el insusi recunoaste tablourile sale sunt un film, iar el este regizorul, astfel incat toate detaliile colajelor sale sunt foarte importante pentru contextualizare.
Primul tablou pe care il voi analiza il prezinta pe dictatorul Nicolae Ceausescu incadrat de trei tinere negrese, care danseaza in jurul sau goale. Cele trei femei, cuprinse de frenezia dansului si cazute intr-un fel de adoratie, par a fi parte a unui ritual prin care isi arata veneratia fata de dictatorul roman – Ceausescu, un zeu pagan!
In fundal se observa si simboluri ale culturii islamice (moschee) “cucerite” si ele de “cultul” irezistibil al lui Nicolae Ceausescu, asa dupa cum arata drapelul national infipt demonstrativ intr-unul dintre turnuletele moscheii.
Mai trebuie remarcat ca in tablou nu apare niciun element national sau crestin. De unde am putea intelege ca “mitul”, “cultul” dictatorului roman este prea “grandios” pentru a incapea intre granitele nationale. Dorinta dictatorului de a fi adulat de cele mai departate si cele mai diferite culturi, grandomania sa proverbiala par a fi trasaturile pe care creatorul a incercat sa le sublinieze, dand dovada si de mult umor.
Al doilea tablou prezinta o intalnire intre doi dictatori, cel roman sic el chinez, in fata unei mari multimi de oameni care ii adulau inarmati cu stegulete multe, rosii, in maini. Aceasta “mare adunare nationala” este una formata din chinezi, dupa cum arata casutele construite in stil chinezesc si portretele mari ale dictatorului chinez lipite pe ele. Nu lipsesc nici drapelele nationale romanesti, “infratite” cu cele rosii cu binecunoascutele insemne comuniste: secera si ciocanul.
Cei doi dictatori sunt secondati de oamenii lor de incredere, probabili oamenii numarul doi in stat. Daca figura locotenentului chinez nu se poate distinge din cauza pozitiei capului, observam “figura” plina de adulatie a “secundului “dictatorului roman: Ion Iliescu! (de unde deduce ca acest tablou a fost facut dupa revolutia din ’89)
De la o asemenea intalnire “epocala” nu poate lipsi presa. Reprezentantii mass-media sunt si ei aproape si starnesc instantaneu nedumerirea privitorului: nu sunt albi, nici galbeni… sunt negrii.
In mijlocul tabloului putem observa si un boboc de floare: o lalea rosie care, nu fara o nota de ironie, are rolul de a “indulci” si mai mult atmosfera de “pace si prietenie” intre popoarele prietene. Mesajul de pace apare scris si in limba romana (majoritatea inscrisurilor sunt in chineza), pe fundal rosu: “Sa inceteze cursa inarmarilor!”. Acum ne apare clar si “cheia” intalnirii dintre cei doi “mari” oameni politici: asigurarea pacii pe pamant!
Al treila tablou il are in centru pe Nicolae Ceausescu aratandu-si palmele privitorilor, precum Iuda isi arata palmele “curate” multimii. Doar ca palmele dictatorului nostru sunt rosii, ca sangele. Palmele patate ale dictatorului, precum si craniul ireal, ascuns putin in spatele sau, ne arata parca o recunoastere a vinovatiei, a crimelor comise de regimul comunist si de “marele conducator”.
In jurul dictatorului mai apar patru personaje, dintre care il recunoastem pe marele actor si regizor roman Sergiu Nicolaescu, un soldat rus, o actrita tintind cu pusca spre Ceausescu si in fine un ziarist imbracat, cel putin curios, in costum national. Fotogtraful este singurul dintre cei patru care pare a fi neinarmat.
Drapelul national cu stema Republicii Socialiste Romania si steagul rosu cu insemenele comuniste nu lipsesc nici ele.
In acest tablou mai merita remarcate, apropos de elementele specifice pop-art-ului, elementele ce tin de tehnica (armele din perioade diferite, aparatul de fotografiat si avioanele), de cinematografie (cei doi actori desprinsi direct dintr-o secventa de film), celebritatile (Nicolae Ceausescu si Sergiu Nicolaescu) si la capitolul ciudatenii - craniul, prezent in mai multe lucrari ale artistului.
Scena de la aeroport ne sugereaza evenimentele create in jurul venirii sau plecarii demnitarului roman, soldate intotdeauna cu declaratii de presa si mesaje trimise poporului despre rezultatele nemaipomenite sau obiectivele ambitioase ale calatoriei in strainatate.
Scena mai poate fi interpretata si ca o executie publica a dictatorului (observam atentia pe care fotograful o acorda evenimentului, dar si hotararea pe care o arata cei doi actori care par sa-l fi incoltit fara scapare pe dictator).
In fine, ultima poza ne prezinta o scena intr-un cimitir. Printre mormintele din piatra observam unul pe care apare chipul dictatorului, alaturi de un epitaf:”Sa urce natiunea spre communism in zbor!”. Este chiar mormantul dictatorului (asa cum l-a imaginat artistul), care nu are insa nimic glorios, maret, nimic care sa aminteasca de “cel mai iubit fiu al poporului” in afara de epitaful comunist. Atmosfera este una comuna, obisnuita, care nu are nimic de-a face cu maretia ipocrita a “Epocii de Aur”, ce se sfarseste odata cu dictatorul. Moartea il face egal cu toti, il cufunda inapoi in anonimat.
Regasim elementele din celelalte tablouri pe care le-am analizat: soldatul, craniul, si cele doua drapele “infratite”. Mai apar in colaj un schelete, un preot ducand o cruce si cateva lumanari aprinse, toate ducandu-se cu gandul la moarte.
Banalitatea scenei de la mormantul dictatorului arata, pe langa ura “de moarte” a artistului pentru Nicolae Ceausescu, si dorinta sa de a vedea “cultul” dictatorului si “Epoca de Aur” disparand odata cu el. Fara flori la mormant, fara oameni sa-l jeleasca, fara monumente mortuare, doar cu niste lumanari, la fel ca toata lumea.Mesajul protestatar transmis de Ion Barladeanu prin lucrarile sale este unul narativ, artistul incercand sa spuna o mica poveste in fiecare din tablourile sale. Doar cu o foarfeca, cu niste ziare si lipici Ion Barladeanu recontextualizeaza personajele, evenimentele si dand dovada de o intutitie de mare artist, transforma un moment istoric de trista amintire in opere actuale pline de forta si de umor.
Dar in ce masura putem vorbi despe o “opera de arta” in cazul creatiilor acestui artist naiv, privat de o cultura artistica adecvata?
Nelson Goodman, filozof si critic de arta de talie internationala, sustine ca intrebarea corecta in filozofia artei nu se refera la “ce anume” face dintr-un obiect oarecare o opera de arta, ci “cand” devine un obiect o opera de arta. In opinia filozofului englez un obiect nu este o opera de arta in virtutea unei proprietati deosebite pe care o poseda, ci mai degraba felului in care este folosit, semnificatiei care i se acorda. Altfel spus obiectul pentru a deveni opera de arta nu trebuie sa detina intrinsec niste calitati deosebite, ci trebuie sa functioneze ca un simbol, intr-un anumit context.
Exemplul pe care-l gaseste Goodman pentru a-si sustine opinia este sugestiv: “un Rembrandt poate fi o opera de arta intr-un muzeu, dar nu daca este folosit pentru a inlocui un geam spart!”.
Creatiile lui Ion Barladeanu sunt cu siguranta dependente de un context istoric, social si cultural bine determinate. Este vorba despre “Epoca de Aur” a comunismului din Romania, dominata de figura conducatorului “mult iubit”, Nicolae Ceausescu. Forta creatiilor artistului consta intr-o ironie critica, subversiva, la adresa unui regim in care cenzura si politia politica vegheau la orice derapaj de la doctrina comunista. Curajul de a-l ridiculiza pe “cel mai iubit fiu al poporului” in ipostaze care mai de care mai caraghioase: pacient la spitalul de nebuni, umbland doar in lenjerie intima pe strada, adorat de negrese goale in dansuri ritualice, tabloul cu chipul sau folosit drept loc de urinat etc., era aproape de neconceput in perioada de dinainte de ’89. Marturie sta chiar lipsa unor altor astfel de creatii “underground” din acea vreme, care sa atenteze in vreun fel la “cultul” personalitatii dictatorului comunist.
Plecand de la aceeasi intrebare a lui Nelson Goodman “Cand este arta?”, vom incerca sa definim si curentul pop-art, in care s-ar incadra creatiile artistului roman (fara ca el s-o stie).
Pop-art-ul a aparut in anii 60-70 in America si Anglia, intr-un context economic dominat de consumerism si unde cultura de masa devenise un fenomen dominant. Curentul s-a manifestat ca o reactie la arta abstracta si orice alte forme de arta de avangarda, la moda in acea vreme. Era o perioada de deschidere, de liberate, marcata de inceputul schimbarii de mentalitate si de inovarea cailor de exprimare artistic. Se renunta astfel la modalitatile mai serioase de a picta, apelandu-se in schimb la tehnici de producere in masa a creatiilor artistice, tema dominanta fiind cultura de masa si consumerismul.
Iar consumerismul nu este vazut ca un lucru rau, ci din contra, el este perceput ca fiind elementul ce ne uneste si pe care il avem cu totii in comun. Trebuie sa avem in vedere si faptul ca in anii aparitiei acestui curent America si Anglia se aflau la apogeul dezvoltarii economice, iar nivelul de trai ridicat le permitea sa ignore frivolitatile unui astfel de concept.
Pop-art-ul s-a dezvoltat asadar intr-un anumit context economic, in societatea de consum. In ceea ce priveste Romania, in anii ’60-‘70 curentul in arta romaneasca era “realismul socialist”. Totul era aliniat standardelor impuse de societatea socialista. Un artist de felul lui Ion Barladeanu era inrolat, indoctrinat cu “realitatea socialista” si s-ar fi ocupat probabil de prezervarea si augmentarea celui mai important “brand” din perioada comunista: imaginea conducatorului.
Revenind la intrebarea lui Goodman “cand este arta?” vom trece in revista cateva dintre caracteristicile esentiale care fac dintr-un obiect o opera de arta. Prima conditie ar fi ca obiectul sa indeplineasca o functie simbolica, definita prin intermediul unei teorii generale a simbolurilor. Goodman indentifica cinci simtome ale caracterului estetic, care functioneaza ca niste indicii: densitatea sintactica (cand diferentele cele mai fine ar constitui o diferenta intre simboluri), densitatea semantica (manifestata prin procurarea anumitor simboluri pentru lucruri care s-ar distrage prin diferentele cele mai fine), plenitudinea relativa ori saturatia (manifestata cand un numar comparative ridicat de aspecte ale unui simbol devin semnificative), exemplificarea (manifestata cand un simbol ar simboliza un esantion de proprietati pe care le-ar poseda literalmente sau simbolic), respectiv referinta multipla si complexa (manifestata cand un simbol ar manifesta mai multe functii referential integrate si aflate in interactiune directa si mediata). In aceste conditii felul in care ar functiona un obiect ca opera de arta ar putea explica felul in care acesta ar contribui la formarea unei viziuni asupra lumii, respectiv felul in care s-ar putea creea o lume.
Arta ar putea fi vazuta si ca o modalitate de descoperire, creare si largire a cunoasterii. Ea poate functiona ca “instrument de invatare” datorita puterii sale de mediere a informatiei, fara sa-si faca intotdeauna un scop din asta (coincidental).
Largirea intelegerii tine de imbunatatirea cunostintelor despre lume prin intermediul artei, mai curand decat testarea corespondentei dintre dintre unitatea formei si a continutului in arta si lumea reala pe care o experimentam. Arta poate ilumina un anumit gen de experienta prin determinarea sensibilizarii si constientizarii diferitelor situatii experimentale. Altfel spus putem invata din fapte de imaginatie, din experimente mentale, cat si din situatii contrafactuale, din experiente directe si marturii (se face apel la imaginatie, constructie fictionala dar si la intrebuintarea cunostintelor). Pe de alta parte “arta ca mesaj” poate foarte usor sa se transforme in propaganda, atunci cand este promovat abil un punct de vedere. Goodman apreciaza insa ca educatia artistica ne salveaza, ea asigurand o intelegere reflexiva a credintelor. Si este cert ca largirea intelegerii si cunoasterea prin intermediul artei sunt mai bine vazute decat tratarea artei doar ca “entertainment”(divertisment) sau “expresie a emotiilor”.
Demersul artistic, in viziunea lui Goodman, este inteles asadar ca o forma de de investigare si adecvare, de traire, identificare si situare a omului intr-o lume care tinde sa se creeze permanent.
Creatiile lui Ion Barladeanu raspund de minune exigentelor unei interpretari de tip simbolistic, avand totodata forta unei veritabile „marturii” despre perioada totalitarista, filtrata de ochiul fin si plin de umor al artistului.
Conceptia artistica a lui Barladeanu este opusa tabu-urilor din societatea comunista si se sprijina pe sursele imediate de inspiratie, pe elementele obisnuite si usor de recunoscut de oricine din societatea romaneasca. Dar toate aceste elemente creeaza o atmosfera specifica din care nu lipseste umorul, declansat de amestecul paradoxal de elemente completamente diferite, care descriu intr-o oarecare masura posibilitatea realului, dar si a imaginarului.
Artistul a inceput cu desene BD, a trecut apoi la un fel de suprarealism pop excentric, unde mixa desenul cu elemente de coalaj. Dar apoi creatiile sale au devenit mai sintetice si mai simple. Maturizarea tarzie a artistului naiv a insemnat folosirea exclusiva a colajelor din reviste si ziare, intr-o maniera mai simpla, minimalista chiar, daca ne pozitionam fata de perioada suprarealista.
Desi nu toate tablourile lui Ion Barladeanu au incarcatura politica, artistul a aratat o atentie predilecta fata de simbolurile comuniste: dictatorul, insemnele oficiale, tarile “infratite”, sloganurile comuniste etc. si nu a ratat nicio ocazie de a arunca in aer imaginea oficiala. Asa cum el insusi recunoaste tablourile sale sunt un film, iar el este regizorul, astfel incat toate detaliile colajelor sale sunt foarte importante pentru contextualizare.
Primul tablou pe care il voi analiza il prezinta pe dictatorul Nicolae Ceausescu incadrat de trei tinere negrese, care danseaza in jurul sau goale. Cele trei femei, cuprinse de frenezia dansului si cazute intr-un fel de adoratie, par a fi parte a unui ritual prin care isi arata veneratia fata de dictatorul roman – Ceausescu, un zeu pagan!
In fundal se observa si simboluri ale culturii islamice (moschee) “cucerite” si ele de “cultul” irezistibil al lui Nicolae Ceausescu, asa dupa cum arata drapelul national infipt demonstrativ intr-unul dintre turnuletele moscheii.
Mai trebuie remarcat ca in tablou nu apare niciun element national sau crestin. De unde am putea intelege ca “mitul”, “cultul” dictatorului roman este prea “grandios” pentru a incapea intre granitele nationale. Dorinta dictatorului de a fi adulat de cele mai departate si cele mai diferite culturi, grandomania sa proverbiala par a fi trasaturile pe care creatorul a incercat sa le sublinieze, dand dovada si de mult umor.
Al doilea tablou prezinta o intalnire intre doi dictatori, cel roman sic el chinez, in fata unei mari multimi de oameni care ii adulau inarmati cu stegulete multe, rosii, in maini. Aceasta “mare adunare nationala” este una formata din chinezi, dupa cum arata casutele construite in stil chinezesc si portretele mari ale dictatorului chinez lipite pe ele. Nu lipsesc nici drapelele nationale romanesti, “infratite” cu cele rosii cu binecunoascutele insemne comuniste: secera si ciocanul.
Cei doi dictatori sunt secondati de oamenii lor de incredere, probabili oamenii numarul doi in stat. Daca figura locotenentului chinez nu se poate distinge din cauza pozitiei capului, observam “figura” plina de adulatie a “secundului “dictatorului roman: Ion Iliescu! (de unde deduce ca acest tablou a fost facut dupa revolutia din ’89)
De la o asemenea intalnire “epocala” nu poate lipsi presa. Reprezentantii mass-media sunt si ei aproape si starnesc instantaneu nedumerirea privitorului: nu sunt albi, nici galbeni… sunt negrii.
In mijlocul tabloului putem observa si un boboc de floare: o lalea rosie care, nu fara o nota de ironie, are rolul de a “indulci” si mai mult atmosfera de “pace si prietenie” intre popoarele prietene. Mesajul de pace apare scris si in limba romana (majoritatea inscrisurilor sunt in chineza), pe fundal rosu: “Sa inceteze cursa inarmarilor!”. Acum ne apare clar si “cheia” intalnirii dintre cei doi “mari” oameni politici: asigurarea pacii pe pamant!
Al treila tablou il are in centru pe Nicolae Ceausescu aratandu-si palmele privitorilor, precum Iuda isi arata palmele “curate” multimii. Doar ca palmele dictatorului nostru sunt rosii, ca sangele. Palmele patate ale dictatorului, precum si craniul ireal, ascuns putin in spatele sau, ne arata parca o recunoastere a vinovatiei, a crimelor comise de regimul comunist si de “marele conducator”.
In jurul dictatorului mai apar patru personaje, dintre care il recunoastem pe marele actor si regizor roman Sergiu Nicolaescu, un soldat rus, o actrita tintind cu pusca spre Ceausescu si in fine un ziarist imbracat, cel putin curios, in costum national. Fotogtraful este singurul dintre cei patru care pare a fi neinarmat.
Drapelul national cu stema Republicii Socialiste Romania si steagul rosu cu insemenele comuniste nu lipsesc nici ele.
In acest tablou mai merita remarcate, apropos de elementele specifice pop-art-ului, elementele ce tin de tehnica (armele din perioade diferite, aparatul de fotografiat si avioanele), de cinematografie (cei doi actori desprinsi direct dintr-o secventa de film), celebritatile (Nicolae Ceausescu si Sergiu Nicolaescu) si la capitolul ciudatenii - craniul, prezent in mai multe lucrari ale artistului.
Scena de la aeroport ne sugereaza evenimentele create in jurul venirii sau plecarii demnitarului roman, soldate intotdeauna cu declaratii de presa si mesaje trimise poporului despre rezultatele nemaipomenite sau obiectivele ambitioase ale calatoriei in strainatate.
Scena mai poate fi interpretata si ca o executie publica a dictatorului (observam atentia pe care fotograful o acorda evenimentului, dar si hotararea pe care o arata cei doi actori care par sa-l fi incoltit fara scapare pe dictator).
In fine, ultima poza ne prezinta o scena intr-un cimitir. Printre mormintele din piatra observam unul pe care apare chipul dictatorului, alaturi de un epitaf:”Sa urce natiunea spre communism in zbor!”. Este chiar mormantul dictatorului (asa cum l-a imaginat artistul), care nu are insa nimic glorios, maret, nimic care sa aminteasca de “cel mai iubit fiu al poporului” in afara de epitaful comunist. Atmosfera este una comuna, obisnuita, care nu are nimic de-a face cu maretia ipocrita a “Epocii de Aur”, ce se sfarseste odata cu dictatorul. Moartea il face egal cu toti, il cufunda inapoi in anonimat.
Regasim elementele din celelalte tablouri pe care le-am analizat: soldatul, craniul, si cele doua drapele “infratite”. Mai apar in colaj un schelete, un preot ducand o cruce si cateva lumanari aprinse, toate ducandu-se cu gandul la moarte.
Banalitatea scenei de la mormantul dictatorului arata, pe langa ura “de moarte” a artistului pentru Nicolae Ceausescu, si dorinta sa de a vedea “cultul” dictatorului si “Epoca de Aur” disparand odata cu el. Fara flori la mormant, fara oameni sa-l jeleasca, fara monumente mortuare, doar cu niste lumanari, la fel ca toata lumea.Mesajul protestatar transmis de Ion Barladeanu prin lucrarile sale este unul narativ, artistul incercand sa spuna o mica poveste in fiecare din tablourile sale. Doar cu o foarfeca, cu niste ziare si lipici Ion Barladeanu recontextualizeaza personajele, evenimentele si dand dovada de o intutitie de mare artist, transforma un moment istoric de trista amintire in opere actuale pline de forta si de umor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu